Vine o vreme când viața te ia prin surprindere…
Când te aștepți mai puțin, îți trage pur și simplu, preșul de sub picioare!
Tot ceea ce era ieri…azi, nu mai există!
Te întrebi … este adevărat? Nu cumva, visez?
Îți dorești să fie doar un vis, doar un coșmar…
închizi ochii și încerci să adormi din nou…cu speranța că o să te trezești într-o altă realitate…dar când deschizi ochii… realitatea crudă este tot acolo și va fi nevoie, de azi înainte, să te obișnuiești cu ea!
O liniște asurzitoare se așterne în jur…
Telefonul tău nu mai sună…
-nu mai este cine să te întrebe când ajungi acasă…
-dacă îți este foame, dacă îți este frig…
-nimeni nu pare să-și mai amintească de tine deoarece nu mai ai acel chip plin de bucurie care-i întâmpina de fiecare dată! Chipul tău este acum, plin de o durere pe care nimeni nu vrea s-o vadă. Le este greu să suporte asta și atunci…preferă să nu te deranjeze în durerea ta!
Este momentul în care realizezi… că ești singur…doar tu și durerea ta!
Este un moment sfâșietor pe care nu crezi că îl mai poți depăși, nu mai ai lacrimi să plângi și nici voce să te revolți! Este momentul în care te prăbușești, copleșit, la pământ! Și în timp ce zaci pe covor, fără putere, abandonat…simți deodată cum te cuprinde…o pace infinită … ca o adiere ușoară…care te învăluie treptat până te cuprinde cu totul. Este ca o îmbrățișare imensă, deosebit de gingașă, de parcă întregul univers te-ar îmbrățișa…Simți cum o iubire suavă te inundă până în ultima celulă și începi să te simți iubit … dar așa cum nu ai mai fost niciodată, până acum! Ceea ce simți este greu de descris în cuvinte deoarece nu seamănă cu nimic pământean…
Și atunci înțelegi că nu ești singur…că nu ai fost niciodată singur! Iubirea aceea a fost mereu cu tine.
Înțelegi, cutremurându-te, știi cumva cu certitudine, că tot ceea ce ai simțit este iubirea Lui, este El! Te simți copilul Lui iubit, așa cum un părinte își iubește copilul-necontenit, nemăsurat, necondiționat!
Și când înțelegi și simți asta, măcar o dată în viața ta, nimic nu te mai dărâmă, deoarece porți în tine, amintirea acestei forțe, după care tânjești, cu care nu se mai compară nimic din lumea aceasta.
Mai înțelegi însă, că acesta este doar privilegiul durerii ajunse la apogeu…când El decide să ți se dezvăluie ca să știi că îți este aproape! Înțelegi că El a fost întotdeauna acolo…doar că tu nu îl vedeai deoarece spațiul dintre tine și El era mereu ocupat de toți cei pe care tu i-ai iubit!
Și așa ajungi la paradox…să fii recunoscător durerii care te-a îngenuncheat…deoarece datorită ei…ai ajuns să simți… puterea iubirii lui Dumnezeu!
